Sculptura semnată Liviu Bumbu pare, de cele mai multe ori, lut transmutat în bronz printr-un procedeu alchimic – îți dă senzația că ai putea continua oricând procesul modelării, al explorării morfologice, al căutării echilibrului ideal între formă și sens. Și multe dintre lucrările sale ating acest echilibru al auto-referențialității, stau adică prin ele însele, ca oamenii, fără a se mai sprijini pe vreo referențialitate exterioară, reală sau iluzorie. Sunt transfigurări vegetale, de-o organicitate primordială, contemporană s-ar zice cu zilele Creației, când forma lucrurilor ridicate din matrița voinței arhetipale vor fi pâlpâit și vor fi dansat în lumina necreată așa cum astăzi se mai vede uneori în lumina crudă a deșertului, către un orizont atins doar prin moarte, sau în luciul descartian al vreunei ape vălurite.
Lucrările lui Liviu Bumbu sunt micro-universuri semnificative aproape labirintice, cu „pereți” incizați de imagini simbolice asemănătoare celor egiptene (ochiul, șarpele, germinația vegetală), care ne conduc către un centru unde poți avea experiența de a fi posedat de poezie. De pildă, într-o poartă a cerului (Poarta cerului I, bronz 2018) vedem un ochi totemic (dublu simbol, atât al cerului transcendent, cât și al celui transcendental, sufletesc) din care dâra unei lacrime sugerează vertical o cârjă – ideea de a te sprijini în propria lacrimă trimite la smerenia suferinței, a sfinților, ziditoare – vălurită apoi, orizontal, pe prag, în sugestia unui șarpe; dar în întregul ei, această așa numită poartă evocă silueta unui sfânt, sau chiar prezența Mântuitorului dat fiind arcul în plin centru care-o domină asemenea unei aure împărțite de brațele crucii intersectate într-un centru imaterial, de unde ne privesc inefabil ochii Celui cu moartea pre moartea călcând, ai Celui ce, până la sfârșitul timpului, pășește pe valurile morții și ale păcatului, ca pe balaur.
Această fluiditate semantică a lucrărilor lui Liviu Bumbu (predestinată, dat fiind și conținutul mitologic al configurației sale astrale) este specifică camuflării sacrului în profan, sacrul manifestându-se, paradoxal și tainic, în chiar aspectele inepuizabile ale ascunderii sale. Liviu Bumbu este și autor de artă sacră, numeroase biserici fiind amprentate de picturile sale. Vom încheia acest scurt cuvânt (care prefațează simeza „Templul lăuntric” curatoriată la Muzeul de Arte Vizuale Galați de către Eduard Costandache) cu câteva considerații privind tema recurentă a amprentării, atât de caracteristică lui Liviu Bumbu, precum și relația fericită între titlul acestei simeze și seria sculpturală a Capricornilor.
Realitatea este materie amprentată de către om când rezultatul se traduce prin tot felul de chivoturi (biserici, case, muzee, obiecte de artă, icoane), sau de către Dumnezeu, când rezultatul se traduce prin idee și sentiment, dar în primul rând prin miracolul prezenței umane. Într-un mod asemănător aceluia prin care morfologia icoanei bizantine ne vorbește despre realitatea divină, sculpturile lui Liviu Bumbu ne vădesc un vis trăit în stare de veghe. Sculpturile sale au caracterul sintetic al metaforei onirice care traduce un cumul de informații și de trăiri subconștiente. Forța artistică a lui Liviu Bumbu vine din faptul că a reușit să păstreze capacitatea de a trece din realitatea comună în realitatea specială a propriului său vis fără acel penibil hiatus al conștiinței care condiționează cufundarea în somn a adultului – practic, ca artist, el nu cade în, ci își ia zborul către tărâmul viziunilor sale, amprentând realitatea cu inedite și metaforice semnificații, transformându-i variile aspecte în poduri între aici și dincolo, pe care ni le oferă ca o invitație implicită de a le trece. De pildă, seria de lucrări denumite „Poartă cerească” metaforizează pe tema ferestrei. Fereastra este la propriu o poartă cerească, în vreme ce o poartă, orice poartă, este o fereastră pentru pașii privirilor noastre; dar și omul, tot o ferestruire a realității cu deschidere către absolut este, de unde motivul recurent al ochiului incizat ca o amprentă în carnea bronzului; la fel biserica, amplificare a chivotului vechi-testamentar, dar și a trupului omenesc ca templu al Duhului Sfânt.
În fine, titlul „Templul lăuntric” ales de curatorul Eduard Costandache atinge dimensiunea introspectivă și chiar subliminală a creației lui Liviu Bumbu, în calitatea sa de „Capricorn”. Mitul care întemeiază acest semn zodiacal asumat prin seria Capricornilor implică, prin figura zeului Pricus, cel capabil ca fiu al lui Cronos să manipuleze timpul, o teorie asupra raportului eternitate-temporalitate conform căreia conștiința timpului ar avea legătură cu delimitarea spațială, implicit cu arta sculpturii. Într-adevăr, din punct de vedere etimologic, timp vine pe filieră latină de la grecescul temenos, care însemna câmp sau pădure rezervată inițiaților ca spațiu sacru, și de la grecescul temno, a tăia, a decupa, adică a delimita, în cazul nostru, un spațiu sacru, a separa sacrul de profan printr-o tăietură sau delimitare, a consacra un templu. Sculptura, mai ales cum este cea semnată de Liviu Bumbu, implică o dublă perspectivă: către cauza inițială (țâșnirea ideii asemenea straniilor ființe jumătate pește, jumătate capre, creații ale lui Pricus, din mediul acvativ al subconștientului în cel al conștientului) și către cauza finală (perspectivă teleologică a resorbirii dinamicii formale într-o formulă definitivă, consacrată, tăiată și smulsă spațialității profane). Cu alte cuvinte, sculptura, ca artă a manipulării caracteristicilor spațiale, prin tăieturile delimitatorii pe care le presupune, separă timpul-spațiu profan de cel sacru, separare fără de care nu ar fi posibilă conștiința temporalității. Sculpturile lui Liviu Bumbu, tot atâtea consacrări ale unor eternități tăiate din realitatea nediferențiată semnificativ, ne relevă spațiul ca metaforă a timpului.
